Buna!
Nu-i asa ca iti este cunoscuta intrebarea „Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” . E o intrebare clasica. Nu cred ca exista vreun copil caruia sa nu i se fi pus, la un moment dat, clasica intrebare.
Desigur ca nici eu nu am facut exceptie.
Primele amintiri legate de ceea ce voiam sa fiu cand aveam sa ajung adult le am din perioada prescolara: atunci ma visam vanzatoare de jucarii.
De ce?
Pentru ca mama mea lucra la un depozit de jucarii si ma incanta activitatea ei. Mama era ca o zana printre zecile de papusi, ursuleti, catelusi si alte figurine.
Insa, in acea lume fascinanta a jucariilor am descoperit un mic pian, o reproducere in miniatura a pianelor ce apareau la televizor, in concertele pe care mama le urmarea cu multa pasiune.
Jucandu-ma cu acel pian, a inceput sa creasca, in mintea mea de copil, o alta idee despre ceea ce aveam sa devin eu cand aveam sa cresc.
Incepusem sa-mi doresc sa ma fac pianista. Ma fascina acea imagine pe care o vedeam ori de cate ori ma jucam cu pianul: degetele mele mici jucause pe clapele acelui instrument muzical, sunetele placute care se auzeau la atingerea clapelor si privirea calda a mamei, mandra de puiul ei.
Dorinta de a deveni pianista s-a mentinut in primii ani de scoala si in gimnaziu. Chiar mi s-a intarit convingerea ca voi deveni pianista, atunci cand am inceput sa invat sa cant la pianina unei colege de clasa, singura care avea un astfel de instrument. Aveam atunci vreo 13 ani.
Visam frumos, chiar daca din visul meu disparuse mama, pe care moartea nemiloasa mi-o rapise prea devreme, la numai 25 de ani.
Dar, realitatea mi-a arat ca ceea ce visam eu in acea perioada a vietii mele avea sa ramana doar un vis.
Cum?
Venind vremea examenelor de admitere la liceu, la insistentele bunicii materne, m-am inscris la liceul pedagogic, unul dintre liceele la care doreau sa invete foarte multe fete din generatia mea. Ele se visau invatatoare. La fel isi doreau si parintii acestora. Era unul dintre putinele licee la absolvirea caruia aveai o meserie frumoasa si sigura. Eu nu-mi doream sa fiu invatatoare, dar rudele, in grija carora ramasesem dupa moartea mamei, nu tineau seama de dorintele mele. Nici macar nu mi-au pus clasica intrebare de care ti-am vorbit.
Asa ca, m-am vazut inscrisa la liceul pedagogic unde, una din probele eliminatorii era cea de aptitudini muzicale. Pana aici nimic rau, nu? Doar visam sa devin pianista? Absolveam liceul pedagogic, apoi ma inscriam la Conservator. Deci visul de a deveni pianista inca nu murise.
Insa, din cauza timiditatii mele, care s-a accentuat foarte mult de la moartea mamei, am picat la proba de muzica. Pur si simplu, m-am blocat emotional la vederea celor 3 membri ai comisiei de examinare si nu am mai fost in stare sa scot nici un sunet. Proba de muzica nici macar nu era dificila: trebuia sa intonez Imnul Republicii Socialiste Romania. Deci, o melodie care, in acele timpuri, era cantata zilnic la scoala. O repetasem corect de sute de ori. Atunci nu a mers. Asa ca acela a fost momentul in care s-a stins visul de a deveni pianista.
Dupa aceasta nefericita experienta, am dat examenul de admitere la liceul de matematica-fizica la care eu planificasem, inca din clasa a VII-a, sa invat.
Desi invatam la un liceu cu profil real, pe parcursul celor 4 ani am inceput sa indragesc foarte tare limba engleza. Profesorul de engleza, un tip foarte deschis si plimbat prin Marea Britanie (lucru foarte rar in anii socialismului), m-a contaminat cu „microbul scrisului” . Eseurile pe care le-am scris in acea perioada, in ambele limbi, romana si engleza, m-au facut sa visez iar.
Erau primele mele scrieri.
Visam sa devin traducatoare de carti. Sa traduc beletristica si, de ce nu, sa devin scriitoare. Incepusem sa vad cu ochii mintii prima carte scrisa de mine, stand in vitrina tuturor librariilor din tara. Stabilisem cu mine insami ca voi urma facultatea de litere si imi spusesem ca nimeni si nimic nu imi va putea schimba aceasta decizie.
Si totusi….
Se apropia cu pasi repezi clasa a XII-a. Iar aparuse clasica intrebare: „Ce vreau eu sa ma fac cand voi fi mare?”. Eu stiam acum raspunsul. Acesta mi-a fost auzit de cei in grija carora eram, dar nu mi-a fost ascultat. Si au raspuns altii pentru mine in acele vremuri. Cei care isi doreau ca eu da devin inginera.
Si cum era moda in anii `80, a urmat admiterea mea la o facultate tehnica. Dupa 5 ani plini de invatatura de specialitate, am devenit una dintre multele femei-inginer din Romania socialista. Implinind, astfel, visul altora. Nu al meu.
In acea perioada am scris proiecte tehnice. Nu era insa ceea ce visam sa scriu.
Am tinut totusi un jurnal, cum obisnuiau fetele de varsta mea. Am inceput sa scriu in el abia in primul an de facultate. Ma temusem pana atunci de ochii curiosi si rautaciosi ai celor cu care locuiam si carora li se parea o prostie sa scrii intr-un astfel de caiet.
Din aceasta cauza, jurnalul meu cuprindea doar descrierea sumara a unor evenimente, cateva bancuri auzite de la colegii de facultate si multe cugetari celebre, dar si ale mele.
Lipseau din acel jurnal tocmai trairile, emotiile, sentimentele mele. Dorisem foarte mult sa le astern pe hartie, dar a fost mai puternica teama ca le vor citi diverse persoane si ma vor critica. Asa ca nu le-am asternut pe hartie, ci le-am pastrat in suflet.
Era cea de-a doua serie de scrieri.
Odata cu absolvirea facultatii, am incetat sa mai scriu in jurnalul studentiei.
Am mai avut ocazia sa mai scriu, studenta fiind. Atunci cand mi-am intalnit sufletul-pereche. Ne-am scris scrisori de dragoste, el fiind plecat din oras pentru o perioada de timp. Amandoi ne-am asternut gandurile si sentimentele pe paginile scrisorilor. Si amandoi traiam de la o scrisoare la alta.
Era cea de-a treia serie de scrieri.
Au trecut anii si viata si-a urmat cursul. Am devenit sotia sufletului meu pereche si mama copilului lui. Aveam o familie minunata. Dar ultimul meu vis, acela de a scrie, nu a disparut. In primii ani de viata ai copilului meu am scris in „Agenda bebelusului”, o agenda dedicata fiului meu. Scriam in acea agenda zilnic. Pe langa tot ce tinea de evolutia din fiecare zi a baiatului meu, scriam si cu privire la trairile mele ca sotie si mama. Erau timide tentative de manifestare a dorintei mele de a scrie.
Era cea de-a patra serie de scrieri.
Si alti ani au trecut, iar baiatul meu a devenit un adevarat barbat, puternic si independent.
Dintr-o data am realizat ca am mai mult timp liber la dispozitie. Si atunci gandul meu s-a intors spre dorinta din liceu. Aceea de a scrie cu adevarat. Mi-am amintit cu nostalgie de clasica intrebare: „Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” Chiar daca profesam de douazeci si ceva de ani ca inginera, raspunsul la aceasta intrebare ramasese tot „Scriitoare”.
De ce nu? Niciodata nu este timpul pierdut.
Acum cativa ani incepusem sa ma documentez cu privire la ceea ce trebuie sa intreprind pentru a scrie si edita o carte. De-a lungul anilor schitasem pe niste foi cateva subiecte de carti si ideile principale pentru fiecare carte. Dar de fiecare data cand ma apucam de scris, diverse ganduri ma descurajau, ma faceau sa ma blochez emotional si sa renunt la scris.
Nu luasem in serios niciodata visul de a scrie. Ma gandeam: si daca as fi scris, cine mi-ar fi luat in serios scrierile. Nici macar nu eram o absolventa a facultatii de litere. O inginera ar putea sa scrie cel mult carti tehnice. In nici un caz literatura.
Si totusi…
Aveam o dorinta arzatoare sa fac ceva deosebit pentru mine insami. Sa ma dezvolt personal si sa invat sa scriu.
Si asa am inceput cautarile. Aproape zilnic deschideam laptop-ul si dadeam cautare pe Google expresia “dezvoltare personala”. Apareau zeci de pagini pe aceasta tema. Initial, nu stiam ce sa caut mai concret.
Deschideam diverse site-uri, citeam articole, pe unele site-uri m-am abonat pentru a primi pe email acele materiale oferite gratuit in schimbul abonarii.
Asa am ajuns sa primesc, int-o zi, un email care anunta organizarea unui curs online MIB (Mentorship Internet Business). Citind detaliile despre acest curs si vizionand materialele video aferente, mi-am dat seama ca era ceea ce cautam: o imbinare de lectii de dezvoltare personala cu lectii de antreprenoriat. O modalitate clara de a-mi descoperi vocatia, de a-mi dezvolta pasiunea si de a face si bani din propria pasiune.
Dupa cateva minute de gandire, am facut comanda, am achitat suma aferenta primei luni de curs si am asteptat cu emotii startul catre dezvoltare personala si antreprenoriala. Nu aveam atunci de unde sa stiu ca acel curs ma va aduce foarte aproape de implinirea visului meu de a deveni SCRIITOARE.
In cele trei luni de curs am crescut cat altii in ani. Am evoluat enorm. M-am descoperit pe mine, mi-am descoperit pasiunea si vocatia, am ridicat un blog si am ajuns scriitoare. Deocamdata pe blogul meu www.bucuriilevietii.ro. Acum insa stiu ce am de facut, stiu cum sa scriu o carte. Doi oameni minunati, Daniel Zarnescu si Gratian Sonu, mi-au aratat drumul spre poarta care duce la implinirea visului de a scrie.
Si voi scrie, nu numai o carte, ci mai multe. 
Cu ei am descoperit bucuria de a scrie. De multe ori ma uimeste ritmul degetelor mele, care aluneca pe tastatura laptopu-lui si scriu, scriu si iarasi scriu, in pas cu gandurile si ideile mele. Scriind, simt ca sunt pe deplin implinita.
Am scris deja cateva articole, precum si prima mea mini carte, pe care te invit sa o descarci de pe blogul meu www.bucuriilevietii.ro .
Tu ai cumva acelasi vis ca si mine? Daca raspunsul tau este afirmativ, nu-ti abandona visul.
Povestea mea iti arata ca se poate. Te invit pe blogul meu. Convige-te de cele spuse de mine.
Nu conteaza varsta la care raspunzi la intrebarea „Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” Acum eu raspund categoric: „Scriitoare”.
Persevereaza si scrie. Poate, peste ceva timp, ne vom vedea cartile alaturi, in vitrina aceleasi librarii.
Sau poate ne vom afla numele pe lista celor mai vanduti scriitori din Romania.
Cine stie? ….
Timpul va fi martorul vietilor noastre. Descopera si tu bucuria de a scrie!
Sa ai o viata plina de bucurii!
Carmen-Daniela IANCU
Comentarii recente